(4)Un soţ neruşinat
Un om din ţara Qi avea o nevastă şi o concubină şi trăiau tustrei laolaltă, în aceeaşi odaie. De câte ori pleca omul de acasă, se întorcea bine mâncat şi bine băut. Când nevasta îl întrebă ce fel de oameni sunt cei ce l-au ospătat cu bucate şi vin, el răspunse că toţi erau bogătaşi, oameni din cei mai avuţi.
Nevasta i-a spus ţiitoarei.
— De fiecare dată când bărbatul nostru pleacă de acasă, se întoarce ghiftuit de mâncare şi de vin. L-am întrebat pe socoteala cui îşi îndestulează el pântecul şi mi-a zis că toţi sunt oameni cu dare de mână. Or la noi în casă n-a pus piciorul niciodată asemenea neam de oameni. M-oi furişa pe urmele lui, când va pleca iar, să văd unde se duce.
Într-o zi se sculă ea dis-de-dimineaţă, îl urmări îndeaproape. Şi cât a ţinut drumul în lungul oraşului, nimeni nu s-a oprit să stea cu el de vorbă. S-a dus aţă la cimitirul din suburbiile de la răsărit. Şi acolo începu să cerşească înfruptându-se din mâncarea adusă de oameni jertfă în faţa mormintelor strămoşilor. Dacă nu se îndestula într-un loc, dădea târcoale altor morminte. Şi aşa a ajuns umflat de bucate şi de vin.
Nevasta se întoarse acasă şi-i povesti ţiitoarei tot ce văzuse cu ochii ei şi apoi îi zise:
— Iată în cel hal s-a umilit soţul nostru pe care-l socoteam stâlpul casei şi toiagul bătrâneţelor noastre.
Şi după ce îşi bătuseră joc de omul lor, coborâră în ogradă şi începură amândouă să plângă.
La întoarcerea acasă, bărbatul, neştiind nimic de cele aflate despre el, se împăună iar în faţa nevestei şi a ţiitoarei.
În viziunea oamenilor cinstiţi, cât despre ticăloşiile şi umilinţele de pe urma cărora ajungi uneori să te lăfăi în bogăţii şi onoruri, nu puţini ar fi cei ale căror neveste şi ibovnice ar trebui să plângă şi ele de ruşine.
Mencius