（6）Broasca într-o fântână nu prea adâncă
N-ai auzit de broasca dintr-o fântână nu prea adâncă. Întâlni o broască ţestoasă de la Marea de Răsărit şi, de cum o văzu, îi zise:
— Eu mă simt tare fericită! Când plec de acasă n-am decât să fac un salt pe cumpăna de la gura fântânii. Când mă întorc acasă, mă odihnesc în scobituri de pe zidul spart al fântânii. Dacă sar în apă, nu mă ud decât până la subţiori, iar bărbia îmi rămâne afară. Dacă o iau primprejur, dau de glod. Dacă mă uit în preajmă, viermii crabii şi mormolocii foiesc încoace şi încolo şi niciunul nu se poate asemui cu mine. Ba mai mult, sunt stăpâna acestei fântâni lăsate baltă şi mă simt foarte fericită în fântâna mea nu prea adâncă şi asta-i de asemenea o fericire supremă! Şi v-aş ruga, dragă prietenă, să veniţi din când în când pe aici să-mi cinstiţi casa.
Înainte ca broasca ţestoasă de mare să-şi poată vârî piciorul stâng în fântâna nu prea adâncă, genunchiul ei drept şi rămase înţepenit între pietre. Atunci a şovăit şi s-a retras, începând să-i povestească ea, broaştei din fântână, despre Marea de Răsărit.
— Nici măcar o depărtare de o mie de linu-ţi poate da o idee cât de lată poate fi marea, şi nicio înălţime de o mie de ren(1） nu-ţi poate spune nimic când e vorba de adâncimea ei. În vremea regelui Yu din dinastia Xia, în nouă ani din zece, bântuiau acolo viiturile şi totuşi apele mării n-au crescut. Apoi pe timpul regelui Tang din dinastia Shang, în şapte ani din opt, ne uscau secetele. Marea nu se schimbă o dată cu trecerea timpului şi apele nu se împuţinează şi nici nu se umflă după numărul şi puterea ploilor ce cad. Nu se află pe lume loc mai fericit decât Marea mea de Răsărit.
La auzul acestor spuse, broasca din fântâna nu prea adâncă fu atât de uimită, că nu putu să nu-şi dea seama cât de măruntă era lumea ei, şi se simţi din cale-afară de stânjenită.
Zhuangzi
