（1）Râde ciobul de oală spartă
—Am pus tot sufletul pentru cârmuirea ţării mele, spuse regele Hui al statului Liang. Când recolta e slabă în partea de miazănoapte a Râului Galben, la Henei, mut norodul de acolo în partea de răsărit, la Hedong, iar grânele din Hedong le mut la Henei. Când recolta e proastă în Hedong şi tot aşa voi face mereu. După câte ştiu, niciunul din domnitorii ţărilor vecine nu mă întrece în asemenea chibzuieli. Atunci, spune-mi tu, prea înţeleptule Mencius, cum se face că în vremea asta, numărul norodului din vecini nu scade, iar numărul supuşilor mei nu sporeşte?
— Întrucât, Înălţimea Voastră, sunteţi atât de priceput în a purta bătălii, mă voi folosi de o întâmplare ce s-ar petrece pe câmpul de război, îi răspunse Mencius. Să presupunem aşadar că tobele ar începe să bată şi armele ar zăngăni. Şi în astă larmă asurzitoare, unii din oşteni, în loc să ţină piept vrăjmaşilor, ar da bir cu fugiţii, târând şi paloşele după ei. Dintre aceştia, unii se opresc din goană după o sută de paşi, iar alţii, după numai cincizeci. Şi atunci…
— Ei, şi atunci?
— Cei care fugiseră mai puţin, încep să râdă de primii, ce fugiseră mai mult.
— Asta n-ar fi cu dreptate, pentru că şi unii şi alţii au părăsit câmpul bătăliei.
— Apoi, Măria Ta, dacă pricepurăţi astfel înţelesul, atunci nu mai trageţi nădejde că veţi avea mai mulţi supuşi decât vecinii de hotar.
Mencius
